În fața blocului sau în spatele lui, ani de-a rândul s-au creat caractere, s-au legat prietenii pe viață, dar mai ales copiii s-au ales cu nume care au dăinuit pe viață.
Poreclele, căci despre ele vorbesc, au dăinut dincolo de timpuri. Numele pe care ai noștri ni le dădeau erau cumva aceleași, ce nume auzeai strigându-se la mine la bloc, foarte probabil erau folosite și la blocul vecin, cartier, șamd. Eram toți, Ion, George, Petrică, Marius, Adrian, Vali, Mihai sau Gabriel, Andreea, Ioana, Maria sau George. Toate astea, mai ales în ceea ce ne privește pe noi băieții, le aveam până într-o zi.
Despre ziua asta vreau să scriu. Despre ziua când timpul s-a diluat, când lacrimile de bucurie și cântecele noastre s-au contopit cu victoria lor, care era și victoria noastră. Puștii nu mai erau cei enumerați mai sus, erau pe maidanul de la bloc eroii din televizor.
Era o zi ca și asta în care scriu, o zi de martie care te bucură că iarna e lăsată în urmă, că verdele curând va înlocui griul și că nu mai durează mult și sania sau schiul vor deveni obiecte de decor înlocuite de mingea cea mult iubită, dar greu de cumpărat. Ne pregăteam să mergem la școală și întrebarea care era pe buzele tuturor era ˝pe voi vă lasă?˝. Răspunsurile erau diverse de la ˝nouă ne-a promis că da˝, la ˝eu chiulesc, fie ce o fi˝. După, am auzit că au fost clase care au avut televizor în sala de clasă și au văzut marele meci în școală. Eu am avut norocul să o am pe Tovărășa o microbistă înrăită care ne-a lăsat fără discuții să plecăm acasă.
Și a început, stadionul era plin, din ce am înțeles după, lumea a venit la meci dis de dimineață, probabil alți tovarăși înțeleseseră că omul și pasiunea sunt mai presus de producția industrială, agricolă, ore, șamd. Și acum sinceri să fim, cum oare s-or fi simțit oamenii locului, când noi, la sute de kilometri distanță nu mai aveam aer să înceapă. Doar 50,000 de oameni au fost norocoși și peste timp, au putut spune: ˝am fost acolo˝. Și noi am fost acolo, în fața televizoarelor în alb și negru, deschise cu grijă cu jumătate de oră înainte ca meciul să înceapă. Nu de alta, dar lămpile trebuiau să iasă la încălzire la fel ca: Lung, Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu, Țicleanu, Donose, Geolgău, Balaci, Crișan, (Cîrțu și Beldeanu).
Da, era 16 martie 1983, și Știința noastră, a tuturor copiilor de la bloc, se lupta cu istoria fără ca noi să știm atunci. Auzeam că dacă trecem de Kaiserslautern, e prima dată când o echipă din țara noastră ajunge atât de sus în Europa. Sincer, nu prea înțelegeam noi ce însemnă, dar asta nu ne împeidica pe noi, copiii, să nu fim cu ochii după băieții îmbrăcați în alb.
Timpul trecea și ne trebuia doar un gol. Fază după fază, atac după atac, speranță năruită după speranță spulberată. Respirație ținută la fiecare atac german. Toate, picătură cu picătură, au contribuit la urletul comun al zecilor de mii de oameni de pe stadion și altor sute de mii din fața televizoarelor. Un urlet, pe care tu copil, nu ai cum să-l uiți vreodată, a fost mai înâi un șut al lui Cămătaru respins de Reichel, portarul german care părea că are patru mâini, nu două. Corner. Balaci se duce să bată cornerul. Se simțea ceva și pe stadion, dar și în case. Era așa o liniște sau poate doar în mintea mea. Știi liniștea pădurii înaintea ploilor de vară? E ceva care parcă îți astupă auzul. Se aude întâi foșnetul frunzelor, încet. Din ce în ce mai tare, și mai puternic, prevestind tunetul! Așa a fost și atunci, foșnetul frunzelor a fost atingerea cu efect a lui Balaci care a trimis mingea prin fața porții, a trecut printre picioarele lui Dusek și în final ajunge în posesia lui Negrilă. Un dribling scurt și șut în colțul lung. 1-0 Craiova! Era minutul 82.
Ce a urmat nu-mi amintesc! Probabil emoțiile, tensiunea, nu știu, dar toate au contribuit la ștergerea amintirilor din memorie. Următorul moment pe care îl conectez cu meciul este joaca din fața blocului. Când se făceau alegerile și toți voiam să fim Craiova ca echipă și toți primeam un nume similar cu al celor care înfăptuiseră minunea. Da, din ziua aia băieții de la bloc nu au mai fost Petrică, Marius, Adrian, Georgică sau Vali. Toți primeau un nume în funcție de calitățile fiecăruia dintre noi. Așa m-am trezit cu supranumele de Aurică, fie Țicleanu, fie Beldeanu, chiar dacă favoriții mei jucau pe poziții diametral opuse: Lung și Cămătaru.
Azi, după 40 de ani de atunci, cele de mai sus par basme și poate că așa și e. Căci ce altfel au fost băieții ăia care au reușit pentru prima dată să elimine o echipă germană și să îndrăznească să urce până în careul de ași a unei competiții europene? Aș prefera să închid „basmul” cu statistica partidei. Șuturi: 12-3. Pe poartă: 9-1. Cornere: 5-2. Gol: Negrilă, min 82.
Da, super eroi!
Comentários